I. În ziua de 3 noiembrie 2015, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituţia României şi al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.222 alin.(10) din Codul de procedură penală, care au următorul conținut: „Durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale.”
În urma deliberărilor, cu majoritate de voturi, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispoziţiile art.222 alin.(10) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale. Curtea a reținut că măsura arestului la domiciliu este similară măsurii arestului preventiv, atât sub aspectul includerii sale de către legiuitor în categoria măsurilor preventive, cât şi sub aspectul naturii sale privative de libertate. De asemenea, Curtea a constatat regimul juridic identic aplicabil celor două măsuri preventive cu privire la cauzele şi condiţiile în care acestea pot fi dispuse sau prelungite. Aşadar, având în vedere că măsura arestului la domiciliu a fost reglementată, prin dispoziţiile Legii nr.135/2010, la o dată ulterioară revizuirii Constituţiei şi că la data revizuirii Legii fundamentale singura măsură preventivă privativă de liberate, în afara reţinerii, era arestarea preventivă, Curtea a conchis că dispoziţiile art.23 alin.(5) din Legea fundamentală, care fac referire doar la arestarea preventivă, atunci când stabilesc o durată maximă a acestei privări de libertate (180 de zile), vizează toate măsurile preventive privative de libertate prevăzute de normele procesual penale în vigoare. Prin urmare, dispoziţia criticată care prevede că durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive contravine normei constituţionale menţionate.
Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanței care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv Tribunalul Dolj – Secția penală.
II. În aceeaşi zi, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituţia României şi al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.21 din Legea nr.72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști şi între aceștia şi autorități contractante. Dispoziţiile legale criticate, au următorul cuprins: „Dispoziţiile prezentei legi, cu excepția prevederilor art. 15, nu sunt aplicabile obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști şi între aceștia şi autorități contractante înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi.”
În urma deliberărilor, cu majoritate de voturi, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma „cu excepția prevederilor art. 15” cuprinsă în dispoziţiile art.21 din Legea nr.72/2013 este neconstituțională. Curtea a reținut că art.21 din Legea nr.72/2013 aduce atingere principiului neretroactivităţii legii prevăzut de art.15 alin.(2) din Constituţie, întrucât dispoziţiile privind sancţiunea nulităţii absolute a clauzelor abuzive prevăzute de art.15 din lege se aplică şi clauzelor inserate în contractele aflate în curs de desfăşurare la momentul intrării în vigoare a Legii nr.72/2013, respectiv la data de 5 aprilie 2013, pentru încălcarea unor cerinţe neprevăzute de legea în vigoare la data încheierii contractelor.
Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanței care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv Judecătoria Cluj-Napoca – Secţia civilă.
