Înalta Curte de Casație și Justiție- completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a pronunțat în dosarul nr. 3515/1/2015 și a hotărât:
Respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulată de Curtea de Apel Suceava – Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori în dosarul nr. 1238/297/2013, având ca obiect rezolvarea de principiu a următoarelor probleme de drept:
„1. Dacă dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în ipoteza în care beneficiarul sprijinului financiar acordat din bugetele Uniunii Europene sau celor asimilate acestora a săvârşit fapta prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 (în perioada anterioară modificării acesteia prin Legea nr. 187/2012), din culpă, precum şi datorită necunoaşterii cu exactitate ori a imposibilităţii de cunoaştere a dispoziţiilor legale ce reglementează condiţiile de acordare a sprijinului financiar, lipsind deci elementul „relei credinţe” prevăzut în norma actuală de incriminare, situaţie în care, sunt sau nu incidente dispoziţiile art.3 din Legea nr. 187/2012;
2. Dacă simplele neconcordanţe existente în documentele depuse de beneficiarii sprijinului financiar precum şi neataşarea în termen, la cererea acestora a tuturor documentelor necesare (depuse însă ulterior, până la efectiva acordare a fondurilor) se încadrează în noţiunea de „suspiciune de fraudă” sau „fraudă” definită de art. 1 alin. (1) lit. a) din Convenţia pentru Protecţia Intereselor Financiare ale Comunităţilor Europene, art.27 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1828/2006 şi art. 2 lit. b) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora;
3. În ipoteza unui răspuns negativ, dacă aceste situaţii mai pot fi apreciate că întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr.78/2000, motivat şi de faptul că norma de incriminare nu întruneşte cerinţele de previzibilitate impuse de art. 7 din Convenţie;
4. Dacă este dată cauza de neimputabilitate prevăzută de art. 30 alin. (5) din Noul Cod penal atunci când eroarea asupra caracterului ilicit al faptei se datorează necunoaşterii sau interpretării eronate a unor norme civile a căror nerespectare a stat la baza comiterii infracţiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000 în ipoteza în care respectivele norme erau cuprinse în acte normative ce nu au fost publicate în Monitorul Oficial.”
Pronunţată, în şedinţă publică în data de 19 noiembrie 2015.