Admin

Pe rol Curtii Constitutionale a Romaniei s-a aflat soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 218—222 și art. 241 alin.(11 ) lit.a) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ala Hani Khalil Hassan în Dosarul nr.445/42/2014 al Curții de Apel Ploiești — Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.228D/2015.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că textele de lege criticate, prin faptul că nu stabilesc o durată maximă a arestului la domiciliu în procedura de cameră preliminară și de judecată în primă instanță, sunt contrare dispozițiilor constituționale referitoare la dreptul părților la un proces echitabil, la libertatea individuală, libera circulație, viața intimă, familială și privată, dreptul la învățătură, accesul la cultură și restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Astfel, prin neprecizarea duratei maxime pentru care se poate dispune măsura arestului la domiciliu, atât în procedura de cameră preliminară, cât și în cursul judecății, măsura preventivă tinde să devină o măsură executorie și, pe cale de consecință, dispozițiile art. 241 alin.(11 ) lit.a) din Codul de procedură penală sunt lipsite de previzibilitate și devin ineficiente, fapt de natură a determina încălcarea dreptului la un proces echitabil. De asemenea, prin posibilitatea de a dispune măsura preventivă pe o durată nelimitată în timp, se încalcă și accesul la învățătură al inculpatului, acesta neputându-și termina studiile de master.

Obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 218—222 și art. 241 alin.(11 ) lit.a) din Codul de procedură penală, care au următorul conținut: Art. 218: „Condițiile generale de luare a măsurii arestului la domiciliu Art. 218. — (1) Arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi și libertăți, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța de judecată, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 223 și luarea acestei măsuri este necesară și suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile prevăzute la art. 202 alin.(1). (2) Aprecierea îndeplinirii condițiilor prevăzute la alin.(1) se face ținându-se seama de gradul de pericol al infracțiunii, de scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, situația familială și alte împrejurări privind persoana față de care se ia măsura. (3) Măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul față de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit o infracțiune asupra unui membru de familie și cu privire la inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracțiunea de evadare. (4) Persoanei față de care s-a dispus măsura arestului la domiciliu i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, dreptul prevăzut la art. 210 alin.(1) și (2), dreptul de acces la asistență medicală de urgență, dreptul de a contesta măsura și dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care persoana nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.” Art. 219: „Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de drepturi și libertăți Art. 219. — (1) Judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, la propunerea motivată a procurorului, arestul la domiciliu al inculpatului. (2) Procurorul înaintează judecătorului de drepturi și libertăți propunerea prevăzută la alin.(1) împreună cu dosarul cauzei. (3) Judecătorul de drepturi și libertăți, sesizat conform alin.(1), fixează termen de soluționare în camera de consiliu în termen de 24 de ore de la înregistrarea propunerii și dispune citarea inculpatului. (4) Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi și libertăți să soluționeze propunerea înaintată de procuror. (5) Judecătorul de drepturi și libertăți îl audiază pe inculpat atunci când acesta este prezent. (6) Asistența juridică a inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii. (7) Judecătorul de drepturi și libertăți admite sau respinge propunerea procurorului prin încheiere motivată. (8) Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de formulare a contestației. (9) Judecătorul de drepturi și libertăți care respinge propunerea de arestare preventivă a inculpatului poate dispune, prin aceeași încheiere, luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin.(4) lit.b) și c), dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege.” Art. 220: „Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată Art. 220. — (1) Judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată în fața căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu. (2) Judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, sesizată conform alin.(1), dispune citarea inculpatului. Audierea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la termenul fixat. (3) Asistența juridică a inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii. (4) Dispozițiile art. 219 alin.(4), (7) și (9) se aplică în mod corespunzător.” Art. 221: „Conținutul măsurii arestului la domiciliu Art. 221. — (1) Măsura arestului la domiciliu constă în obligația impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuiește, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza și de a se supune unor restricții stabilite de acesta. (2) Pe durata arestului la domiciliu, inculpatul are următoarele obligații: a) să se prezinte în fața organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată ori de câte ori este chemat; b) să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alți participanți la comiterea infracțiunii, cu martorii ori experții, precum și cu alte persoane stabilite de organul judiciar. (3) Judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată poate dispune ca pe durata arestului la domiciliu inculpatul să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere. (4) În cuprinsul încheierii prin care se dispune măsura sunt prevăzute în mod expres obligațiile pe care inculpatul trebuie să le respecte și i se atrage atenția că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau a obligațiilor care îi revin, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive. (5) Pe durata măsurii, inculpatul poate părăsi imobilul prevăzut la alin.(1) pentru prezentarea în fața organelor judiciare, la chemarea acestora. (6) La cererea scrisă și motivată a inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere, îi poate permite acestuia părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învățământ sau de pregătire profesională ori la alte activități similare sau pentru procurarea mijloacelor esențiale de existență, precum și în alte situații temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului. (7) În cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi imobilul, fără permisiunea judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată, pe durata de timp strict necesară, informând imediat despre aceasta instituția, organul sau autoritatea desemnată cu supravegherea sa și organul judiciar care a luat măsura arestului la domiciliu ori în fața căruia se află cauza. (8) Copia încheierii judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată prin care s-a luat măsura arestului la domiciliu se comunică, de îndată, inculpatului și instituției, organului sau autorității desemnate cu supravegherea sa, organului de poliție în a cărei circumscripție locuiește acesta, serviciului public comunitar de evidență a persoanelor și organelor de frontieră. (9) Instituția, organul sau autoritatea desemnate de organul judiciar care a dispus arestul la domiciliu verifică periodic respectarea măsurii și a obligațiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanța de judecată, în cursul judecății. (10) Pentru supravegherea respectării măsurii arestului la domiciliu sau a obligațiilor impuse inculpatului pe durata acesteia, organul de poliție poate pătrunde în imobilul unde se execută măsura, fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc împreună cu acesta. (11) În cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credință măsura arestului la domiciliu sau obligațiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive, în condițiile prevăzute de lege.” Art. 222: „Durata arestului la domiciliu Art. 222. — (1) În cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile. (2) Arestul la domiciliu poate fi prelungit, în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă se mențin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depășească 30 de zile. (3) În cazul prevăzut la alin.(2), prelungirea arestului la domiciliu poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. (4) Judecătorul de drepturi și libertăți este sesizat în vederea prelungirii măsurii de către procuror, prin propunere motivată, însoțită de dosarul cauzei, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia. (5) Judecătorul de drepturi și libertăți, sesizat potrivit alin.(4), fixează termen de soluționare a propunerii procurorului, în camera de consiliu, mai înainte de expirarea duratei arestului la domiciliu și dispune citarea inculpatului. (6) Participarea procurorului este obligatorie. (7) Judecătorul de drepturi și libertăți admite sau respinge propunerea procurorului prin încheiere motivată. (8) Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de formulare a contestației. (9) Durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile. (10) Durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale. (11) Dispozițiile art. 219 alin.(4)—(6) se aplică în mod corespunzător.” Art. 241 alin.(11 ) lit.a): „Încetarea de drept a măsurilor preventive […] (11 ) Arestarea preventivă și arestul la domiciliu încetează de drept: a) în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății în primă instanță, la împlinirea duratei maxime prevăzute de lege;”.

Cât privește durata măsurii arestului la domiciliu, Curtea reține că, potrivit art. 222 din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile, ce poate fi prelungită numai în caz de necesitate, dacă se mențin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depășească 30 de zile. De asemenea, durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile.

Curtea observă că în mod identic este reglementată și durata măsurii arestului preventiv în cursul urmăririi penale, art.233 alin.(1) din Codul de procedură penală stabilind că, în cursul urmăririi penale, durata arestului preventiv al inculpatului nu poate depăși 30 de zile, în afară de cazul când este prelungită în condițiile legii, respectiv art. 236 alin.(2) raportat la art. 234 din același cod, pentru o durată de cel mult 30 de zile, art. 236 alin.(4) stabilind că durata totală a arestului preventiv al inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de 180 de zile. În continuare art. 238 alin.(1) din Codul de procedură penală prevede că arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă, în procedura de cameră preliminară și în cursul judecății, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța de judecată în fața căreia se află cauza, din oficiu ori la propunerea motivată a procurorului, pentru o perioadă de cel mult 30 de zile, pentru aceleași temeiuri și în aceleași condiții ca și arestarea preventivă dispusă de către judecătorul de drepturi și libertăți în cursul urmăririi penale, art. 239 din același cod stabilind că, în cursul judecății în primă instanță, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracțiunea care face obiectul sesizării instanței de judecată; în toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanță nu poate depăși 5 ani.

Cât privește însă măsura arestului la domiciliu, Curtea reține că art. 220 din Codul de procedură penală prevede că judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată în fața căreia se află cauza pot dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, neprecizându-se, însă, nici termenul și nici durata maximă pentru care poate fi dispusă această măsură în cele două faze procesuale.

În privința efectelor deciziilor Curții Constituționale, potrivit art. 147 alin.(1) din Constituție, „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.” În cauză, Curtea reține că remedierea deficienței de reglementare constatate prin prezenta decizie până la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, determină înlăturarea viciului de neconstituționalitate și menținerea în fondul activ al legislației a dispozițiilor art. 222 din Codul de procedură penală, împreună cu corectivele aduse în sensul arătat prin prezenta decizie.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ DECIDE:

1. Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Ala Hani Khalil Hassan în Dosarul nr.445/42/2014 al Curții de Apel Ploiești — Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și constată că dispozițiile art. 222 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale.

2. Respinge excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile art. 218—221 și art. 241 alin.(11 ) lit.a) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Definitivă și general obligatorie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 7 mai 2015.

Pe rol Curtii Constitutionale a Romaniei s-a aflat soluționarea excepției de neconstitu­ționalitate  a  dispozițiilor art.235 alin.(1) și (2) din Codul de procedură penală, „în măsura în care s-ar interpreta că termenul de 5 zile este un termen de recomandare, și nu unul imperativ”, excepție ridicată de Săvel Viorel Botezatu în Dosarul nr.681/86/2015 al Tribunalului Suceava — Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.210D/2015.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, potrivit notelor scrise depuse la dosar, autorul acesteia susține că prevederile art.235 alin.(1) și (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale „în măsura în care se consideră că termenul de 5 zile este un simplu termen de recomandare, și nu unul imperativ”, iar posibilitatea avocatului de a studia dosarul cauzei nu ar implica și obligația instanței de a acorda un termen minim rezonabil necesar realizării unei apărări efective. În continuare, arată că termenul prevăzut la art.235 alin.(1) din Codul de procedură penală este un termen procedural legal și imperativ, care fixează durata minimă până la care procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi și libertăți cu o propunere motivată de prelungire a arestării preventive. Prin urmare, procurorul trebuie să exercite dreptul procesual privind prelungirea arestării preventive în termenul prevăzut de dispozițiile art.235 alin.(1) din Codul de procedură penală, „cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive”. În caz contrar, în opinia autorului excepției de neconstituționalitate, consecințele nerespectării acestui termen sunt cele prevăzute de art.268 alin.(1) din Codul de procedură penală, procurorul fiind decăzut din exercițiul dreptului de a propune prelungirea arestării preventive după expirarea acestui termen procedural. A admite contrariul înseamnă a considera că termenul prevăzut de art.235 alin.(1) din Codul de procedură penală este un termen de recomandare, situație în care această normă procedurală, căreia i s-ar da un asemenea înțeles, ar fi neconstituțională, întrucât s-ar încălca principiul egalității în drepturi, prevăzut de art.16 din Constituție, participanții în procesul penal trebuind să beneficieze de egalitate în drepturile procesuale „fără privilegii”. Astfel, de vreme ce termenele pentru exercitarea unui drept procesual în cazul inculpatului sunt imperative — termene pentru contestație, apel, recurs — în același fel și termenul reglementat de lege prin art.235 alin.(1) din Codul de procedură penală pentru a exercita dreptul procesual de a propune prelungirea arestării preventive și de a sesiza instanța în acest sens este tot un termen procedural imperativ pentru procuror. Totodată, susține că s-ar aduce atingere și dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art.21 alin.(3) din Constituție, care constituie o garanție a principiului egalității, de vreme ce termenele procedurale prevăzute de lege pentru exercitarea unor drepturi procesuale sunt, prin natura lor, termene imperative, indiferent de titularul cererii (inculpat sau procuror). Arată, de asemenea, că s-ar încălca și dreptul la apărare, prevăzut de art.24 din Constituție și art.6 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care consacră dreptul „de a dispune de timpul și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale”. Sub acest aspect, Codul de procedură penală prevede la art.92 alin.(8) că „avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să beneficieze de timpul și înlesnirile necesare pentru pregătirea și realizarea unei apărări efective”. Făcând trimitere la dispozițiile art.91 alin.(2) din Codul de procedură penală este evident că timpul necesar „pentru pregătirea și realizarea unei apărări efective” apreciat de legiuitor este de „minimum 3 zile pentru pregătirea apărării”. Acest din urmă termen este respectat în măsura în care se respectă și termenul reglementat de art.235 alin.(1) din Codul de procedură penală. În caz contrar, în ipoteza în care termenul de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi și libertăți ar fi tratat ca un termen de recomandare, posibilitatea avocatului de a studia dosarul cauzei prin acordarea, la cerere, a unui termen minim rezonabil în acest sens, pentru a asigura și realiza o apărare efectivă, ar fi una formală și iluzorie.

Obiect al excepției de neconstituționalitate, potrivit dispozitivului încheierii de sesizare a Curții Constituționale, îl constituie dispozițiile art.235 alin.(1) și (2) din Codul de procedură penală, „în măsura în care s-ar interpreta că termenul de 5 zile este un termen de recomandare, și nu unul imperativ”. Din analiza motivelor de neconstituționalitate, astfel cum au fost reținute în încheierea instanței, rezultă că, în realitate, sunt criticate doar prevederile cuprinse în alin.(1) al art.235 din Codul de procedură penală. În aceste condiții, Curtea constată că obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art.235 alin.(1) din Codul de procedură penală, „în măsura în care s-ar interpreta că termenul de 5 zile este un termen de recomandare, și nu unul imperativ”. Dispozițiile criticate au următorul conținut: „Propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi și libertăți cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive.”

Întrucât suntem în prezența unui control de constituționalitate, Curtea va analiza în ce măsură nerespectarea termenului reglementat de art.235 alin.(1) din Codul de procedură penală, de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive aduce atingere dispozițiilor constituționale ale art.24 relative la dreptul la apărare și garanțiilor statuate prin dispozițiile art.6 paragraful 3 lit.b) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care consacră dreptul la apărare și dreptul acuzatului de a „de a dispune de timpul și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale”.

Având în vedere toate cele arătate, ținând cont de faptul că rațiunea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat și de a elimina arbitrariul cât privește dispunerea prelungirii măsurii privative de libertate, Curtea constată că acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu. Aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor procesual penale criticate cu dispozițiile constituționale și convenționale referitoare la dreptul la apărare și cu dispozițiile constituționale privind înfăptuirea justiției.

Prin urmare, Curtea reține că nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi și libertăți „cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, așa încât sunt incidente normele procesual penale ale art.268 alin.(1) din Codul de procedură penală, sancțiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exercițiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și nulitatea absolută a actului făcut peste termen.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ DECIDE:

Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Săvel Viorel Botezatu în Dosarul nr.681/86/2015 al Tribunalului Suceava — Secția penală și constată că dispozițiile art.235 alin.(1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidența art.268 alin.(1) din Codul de procedură penală. Definitivă și general obligatorie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 30 aprilie 2015.

Pe rol Curtii Constitutionale a Romaniei s-a aflat soluționarea excepției de neconstitu­ționalitate  a  dispozițiilor art.488 alin.(1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată, din oficiu, de către Curtea de Apel Ploiești — Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr.656/310/2014 și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.850D/2014.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art.488 alin.(1) și (2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „(1) Împotriva sentinței pronunțate potrivit art.485, procurorul și inculpatul pot declara apel, în termen de 10 zile de la comunicare. (2) Împotriva sentinței prin care acordul de recunoaștere a fost admis, se poate declara apel numai cu privire la felul și cuantumul pedepsei ori la forma de executare a acesteia.”

În motivarea excepției de neconstituționalitate, în Dosarul nr.850D/2014, cu privire la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispozițiilor art.16, 21 și 24 din Constituție, se susține că acesta creează o inegalitate de tratament juridic între inculpat și partea responsabilă civilmente sub aspectul asigurării dreptului de a formula apel împotriva sentinței de admitere sau de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției, inegalitate care este nejustificată, în condițiile în care toți acești participanți la procesul penal au aceeași calitate, de părți. Se arată că restrângerea acestui drept părții civile și părții responsabile civilmente le privează pe acestea de posibilitatea de a-și apăra interesele legitime specifice, în vreme ce inculpatului îi este asigurată pe deplin această posibilitate. Se susține, totodată, că aceeași diferență de tratament juridic apare și între inculpat și persoana vătămată, care, chiar dacă nu este parte în procesul penal, face parte din categoria subiecților procesuali principali și are, conform art.33 alin.(2) din Codul de procedură penală, aceleași drepturi și obligații ca și părțile, cu excepția acelora pe care legea le rezervă doar părților.

Se observă, de asemenea, că, potrivit art.484 alin.(2) din Codul de procedură penală, procedura prin care instanța se pronunță, prin sentință, asupra acordului de recunoaștere a vinovăției este una necontradictorie și se realizează în ședință publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului și avocatului acestuia, precum și a părții civile, dacă este prezentă, instanța fiind, prin urmare, obligată să dispună citarea inculpatului și a părții civile și să procedeze la ascultarea acestora, atunci când sunt prezente.

Se susține că reglementarea citării și ascultării părții civile instituită prin art.484 alin.(2) din Codul de procedură penală trebuie corelată cu prevederile art.486 din același cod, care face referire la cuprinsul sentinței prin care se admite acordul de recunoaștere a vinovăției, în funcție de împrejurarea dacă se referă sau nu și la soluționarea laturii civile. Astfel, se arată că, potrivit alin.(1) al art.486 din Codul de procedură penală, în ipoteza în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți s-a încheiat o tranzacție sau un acord de mediere cu privire la acțiunea civilă, instanța ia act de aceasta prin sentință. Însă, conform alin.(2) al aceluiași articol, în cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți nu s-a încheiat o tranzacție sau un acord de mediere cu privire la acțiunea civilă, instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă, caz în care hotărârea prin care sa admis acordul de recunoaștere a vinovăției nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în fața instanței civile.

Se susține că, în situația în care prima instanță omite să insereze în sentință acordul de mediere sau tranzacția intervenită între părți, iar inculpatul și procurorul nu formulează apel, sau în situația în care persoana vătămată consideră că este nejustificat de mică pedeapsa stabilită sau că nu este adecvată modalitatea de individualizare judiciară a acesteia, iar inculpatul și procurorul nu exercită calea de atac a apelului, întrucât sentința se limitează la cuprinsul acordului de recunoaștere a vinovăției încheiat între inculpat și procuror, citarea și ascultarea părții civile în procedura de judecată referitoare la acordul de recunoaștere a vinovăției devin lipsite de obiect, dacă aceasta nu este inclusă printre titularii dreptului de a exercita apel împotriva sentinței astfel pronunțate.

Se subliniază faptul că accesul liber la justiție nu vizează exclusiv judecata în primă instanță, ci și sesizarea oricăror altor instanțe care, potrivit legii, au competența de a soluționa fazele ulterioare ale procesului, inclusiv promovarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor și a intereselor legitime ale persoanelor presupune și posibilitatea de a ataca hotărârile judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Prin urmare, limitarea dreptului unor părți sau subiecți procesuali principali ai aceluiași proces penal de a exercita căile legale de atac constituie o restrângere a accesului liber la justiție.

Se arată că, chiar dacă, în procesele penale, titularul acțiunii penale este Ministerul Public, potrivit rolului său constituțional reglementat la art.131 alin.(1) din Legea fundamentală, nu poate fi negat dreptul persoanei vătămate, al părții civile sau al părții responsabile civilmente de a-și exercita în mod personal și nemijlocit dreptul de a ataca la instanța ierarhic superioară o hotărâre judecătorească pe care o consideră greșită, indiferent sub ce aspect. Aceasta întrucât controlul judecătoresc are menirea de a repara eventualele erori cuprinse în soluțiile pronunțate prin hotărârile instanțelor inferioare.

În consecință, se reține interesul persoanei vătămate, al părții civile și al părții responsabile civilmente cu privire la soluționarea laturii penale a procesului, în condițiile în care de stabilirea existenței faptei penale și a vinovăției inculpatului judecat în cauză depinde și soluționarea laturii civile a procesului. Este subliniat, de asemenea, interesul persoanei vătămate de a critica soluția la care s-a ajuns în urma încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției între inculpat și procuror, soluție pe care aceasta o poate considera ca fiind nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracțiunii sau cu periculozitatea infractorului.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ DECIDE:

Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Curtea de Apel Ploiești — Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, din oficiu, și de reprezentantul Ministerului Public în dosarele nr.656/310/2014 și, respectiv, nr.6.220/300/2014 (1.757/2014) al Curții de Apel București — Secția I penală și constată că dispozițiile art.488 din Codul de procedură penală, precum și soluția legislativă cuprinsă în art.484 alin.(2) din Codul de procedură penală, care exclude persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente de la audierea în fața instanței de fond, sunt neconstituționale.

Definitivă și general obligatorie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 7 aprilie 2015.

Pe rol Curtii Constitutionale a Romaniei s-a aflat soluționarea excepției de neconstitu­ționalitate  a dispozițiilor art.54, art.344 alin.(3) și (4), art.346 alin.(3) și (7) și art.347 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Constantin Petcu în Dosarul nr.737/270/2014 al Judecătoriei Onești. Excepția de neconstituționalitate formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.1.022D/2014.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că art.54 din Codul de procedură penală reprezintă „o veritabilă încălcare a dreptului constituțional la apărare, dar și o limitare a dreptului de acces liber și complet la justiție”, deoarece soluționarea cauzelor, în camera preliminară, se face „fără prezența părților, avocaților, a procurorilor, fără analiza în contradictoriu.”

Consideră că dispozițiile art.344 alin.(3) și (4) din Codul de procedură penală sunt contrare prevederilor art.6, art.13 și art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât cererile și excepțiile cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală se pot formula de către apărătorul din oficiu numai în scris într-un termen care nu poate fi mai scurt de 20 de zile. Apreciază că „stabilirea termenelor de 10 zile pentru unele părți și de 20 de zile pentru alte părți confirmă că nu există egalitate de tratament, sunt termene nejudicioase.”  În continuare, autorul excepției susține că art.346 alin.(3) și (7) contravine art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece, în cazul dispozițiilor alin.(3) lit.a), „la restituirile condiționate se descriu situații de fapt și nu faptele”, iar dispozițiile alin.(7) prevăd că „judecătorul de cameră preliminară, care a dispus începerea judecății, exercită funcția de judecată în cauză.”

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl constituie dispozițiile art.54, art.344 alin.(3) și (4), art.346 alin.(3) și (7) și art.347 din Codul de procedură penală, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.486 din 15 iulie 2010, dispoziții care au următorul cuprins:

— Art.54. — Competența judecătorului de cameră preliminară: „Judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia: a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; b) verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; c) soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; d) soluționează alte situații expres prevăzute de lege.”;

— Art.344 alin.(3) și (4): — Măsurile premergătoare: „(3) În cazurile prevăzute de art.90, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu și stabilește, în funcție de complexitatea și particularitățile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile. (4) La expirarea termenelor prevăzute la alin.(2) și (3), judecătorul de cameră preliminară comunică cererile și excepțiile formulate de către inculpat ori excepțiile ridicate din oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare.”;

— Art.346 alin.(3) și (7): — Soluțiile: „(3) Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă: a) rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art.345 alin.(3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății; b) a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; c) procurorul solicită restituirea cauzei, în condițiile art.345 alin.(3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleași dispoziții. […] (7) Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății exercită funcția de judecată în cauză.”;

— Art.347. — Contestația: „(1) În termen de 3 zile de la comunicarea încheierii prevăzute la art.346 alin.(1), procurorul și inculpatul pot face contestație cu privire la modul de soluționare a cererilor și a excepțiilor, precum și împotriva soluțiilor prevăzute la art.346 alin.(3)—(5). (2) Contestația se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară celei sesizate. Când instanța sesizată este Înalta Curte de Casație și Justiție, contestația se judecă de către completul competent, potrivit legii. (3) Dispozițiile art.343—346 se aplică în mod corespunzător.”

Curtea apreciază că procedura desfășurată în fața judecătorului de cameră preliminară care decide cu privire la fondul cauzei, respectiv cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict — faptă, persoană și vinovăție — în ceea ce privește aplicarea măsurii de siguranță a confiscării speciale, nu întrunește garanțiile prevăzute de art.6 paragrafele 2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, așa cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudența instanței europene.

în ceea ce privește dispozițiile art.5491 alin.(1) și (4) din Codul de procedură penală, care reglementează competența judecătorului de cameră preliminară de a soluționa sesizările având ca obiect luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale sau a desființării unui înscris, respectiv cu privire la depunerea contestației împotriva soluției date, Curtea constată că acestea nu sunt afectate de vicii de neconstituționalitate, constituind expresia aplicării prevederilor art.126 alin.(2) din Constituție, potrivit cărora „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ DECIDE:

1. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.344 alin.(3) și (4), art.346 alin.(3) și (7) și art.347 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Constantin Petcu în Dosarul nr.737/270/2014 al Judecătoriei Onești.

2. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile art.54 și art.5491 alin.(1) și (4) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

3.  Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile art.5491 alin.(2) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale.

4. Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe și constată că soluția legislativă cuprinsă în art.5491 alin.(3) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță „în camera de consiliu, fără participarea procurorului ori a persoanelor prevăzute la alin.(2)”, este neconstituțională.

5. Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe și constată că soluția legislativă cuprinsă în art.5491 alin.(5) din Codul de procedură penală, potrivit căreia instanța ierarhic superioară ori completul competent se pronunță „fără participarea procurorului și a persoanelor prevăzute la alin.(2)”, este neconstituțională.

Definitivă și general obligatorie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din 17 martie 2015.

 

Pe rol Curtii Constitutionale a Romaniei s-a aflat soluționarea excepției de neconstitu­ționalitate  a dispozițiilor art.374 alin.(7) teza a doua din Codul de procedură penală, excepție ridicată de reprezentantul Ministerului Public în Dosarul nr.23.361/3/2013* al Tribunalului București — Secția I penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.641D/2014.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale referitoare la rolul Ministerului Public, deoarece permit numai părților să participe la dezbaterea contradictorie a probelor. Or, potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală, procurorul, nefiind parte în proces, nu poate să își exprime poziția cu privire la probele supuse dezbaterii. De aceea, susține că o astfel de interdicție restrânge nepermis atribuțiile constituționale ale procurorului.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art.374 alin.(7) teza a doua cu denumirea marginală Aducerea la cunoștință a învinuirii, lămuriri și cereri din Codul de procedură penală, care au următorul conținut: „Probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părților și sunt avute în vedere de instanță la deliberare.” Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art.131 referitor la Rolul Ministerului Public.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, potrivit dispozițiilor legale criticate, cu prilejul judecății în primă instanță a unei cauze penale, probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți sunt puse în dezbaterea contradictorie a „părților”. Art.32 din Codul de procedură penală definește in terminis părțile în procesul penal, care sunt numai inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Potrivit art.30 din același cod, procurorul este un organ judiciar care participă în procesul penal alături de subiecții menționați în art.29, fiecare având roluri și poziții diferite. Prin urmare, din economia textelor legale mai sus arătate procurorul nu este parte în procesul penal. Așa fiind, prevederile art.374 alin.(7) teza a doua din Codul de procedură penală nu permit procurorului să participe la dezbaterea contradictorie a probelor administrate în cursul urmăririi penale, sens în care Curtea constată că o astfel de reglementare contravine dispozițiilor constituționale ale art.131 referitor la Rolul Ministerului Public, pentru următoarele argumente:

Astfel, art.131 din Legea fundamentală consacră procurorului un rol esențial în activitatea judiciară și anume acela de reprezentant al intereselor generale ale societății, de apărător al ordinii de drept, precum și al drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. Dispozițiile constituționale instituie atribuții cu caracter de generalitate care sunt concretizate detaliat, după caz, prin legi organice sau prin legi ordinare. De aceea, formele concrete prin care Ministerul Public își poate îndeplini rolul de reprezentant al interesului social, general și public constau, potrivit art.63 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, în: efectuarea urmăririi penale în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, conducerea și supravegherea activității de cercetare penală a poliției judiciare, precum și conducerea și controlul altor organe de cercetare penală, sesizarea instanțelor judecătorești pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii, exercitarea acțiunii civile, în cazurile prevăzute de lege, participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege, apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție, ale dispăruților și ale altor persoane, în condițiile legii, acționarea pentru prevenirea și combaterea criminalității, sub coordonarea ministrului justiției, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului, studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea, sens în care elaborează și prezintă ministrului justiției propuneri în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației în domeniu, verificarea respectării legii la locurile de deținere preventive, precum și în exercitarea oricăror altor atribuții prevăzute de lege. De asemenea, potrivit art.67 alin.(1) din Legea nr.304/2004, „procurorul participă la ședințele de judecată, în condițiile legii, și are rol activ în aflarea adevărului”, iar, potrivit dispozițiilor art.351 și art.363 din Codul de procedură penală, judecata se desfășoară oral, nemijlocit și contradictoriu, la ea participând, în mod obligatoriu, procurorul care exercită un rol activ, în vederea aflării adevărului și a respectării dispozițiilor legale, putând formula motivat cereri, ridica excepții și pune concluzii în acord cu obiectivele stabilite de Constituție. 15. Curtea constată că, în timp ce textul constituțional se referă la apărarea ordinii de drept, precum și la drepturile și libertățile cetățenilor, art.374 alin.(7) teza a doua din Codul de procedură penală restrânge posibilitatea procurorului de a participa la dezbaterea contradictorie a probelor administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți. Contradictorialitatea, prin natura sa, este ea însăși o garanție a dreptului la un proces echitabil pentru realizarea și apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, întrucât duce la atingerea obiectivelor constituționale prin posibilitatea atât a acuzării, cât și a apărării, nu numai de a lua cunoștință de toate piesele, observațiile sau elementele de probă propuse judecătorului de natură să îi influențeze decizia, ci și de a le discuta ori comenta. Această exigență poate fi realizată în diferite moduri, cu condiția ca partea adversă să aibă posibilitatea de a combate în mod direct observațiile depuse. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că principiul contradictorialității nu privește numai părțile între ele, ci și Ministerul Public sau chiar o altă jurisdicție independentă, participantă, potrivit normelor naționale, la o fază superioară a procesului, cum este cazul instanței de fond (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 februarie 1997, pronunțată în Cauza Nideröst-Huber împotriva Elveției, paragrafele 23, 27, 31). Limitarea prevăzută de textul legal criticat este neconstituțională, deoarece art.131 alin.(1) din Legea fundamentală stabilește în mod clar și categoric sfera atribuțiilor procurorului, fără a trimite la cazuri stabilite prin altă lege. Este adevărat că în alin.(2) al art.131 se prevede că „Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii”, dar referirea la condițiile legii privește organizarea parchetelor și nu exercitarea atribuțiilor stabilite în alin.(1). Legiuitorul constituant a înțeles să confere procurorului un rol determinat în reprezentarea intereselor generale ale societății, din moment ce a așezat dispozițiile referitoare la Ministerul Public în capitolul referitor la „Autoritatea judecătorească” și nicio lege organică sau ordinară nu poate să deroge de la textele constituționale. Procurorul participă în proces și contribuie la aflarea adevărului, sens în care, în cursul urmăririi penale, strânge și administrează probe, atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu sau la cerere. Textul constituțional, referindu-se la apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor, nu are în vedere transformarea procurorului într-un avocat al uneia dintre părți, el având numai rolul de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuție astfel de drepturi și libertăți. Fiind vorba de un proces penal, este de necontestat că în acest domeniu există interese generale care trebuie apărate, iar, în activitatea judiciară, Constituția a stabilit acest rol de apărător pentru procuror a cărui participare obligatorie în procesele penale nu poate avea caracter formal. De aceea, este fără îndoială că dezbaterea contradictorie a probelor, în condițiile textului legal criticat, afectează ordinea de drept astfel instituită de Constituție care consacră rolul Ministerului Public. 16. În concluzie, Curtea constată că soluția legislativă consacrată de dispozițiile art.374 alin.(7) teza a doua din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, întrucât afectează dreptul constituțional al procurorului de a participa la dezbaterea contradictorie a probelor administrate în cursul urmăririi penale și necontestate.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ DECIDE:

Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de reprezentantul Ministerului Public în Dosarul nr.23.361/3/2013* al Tribunalului București — Secția I penală și constată că soluția legislativă de excludere a procurorului de la dezbaterea contradictorie a probelor cuprinsă în art.374 alin.(7) teza a doua din Codul de procedură penală este neconstituțională.

Definitivă și general obligatorie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 26 februarie 2015.

 

Pe rol Curtii Constitutionale a Romaniei s-a aflat soluționarea excepției de neconstitu­ționalitate a prevederilor art.1121 alin.(2) lit.a) din Codul penal, excepție ridicată direct de Avocatul Poporului și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.1.236 D/2014.

În motivarea excepției de neconstituționalitate cu privire la încălcarea prin prevederile art.1121 alin.(2) lit.a) din Codul penal a dispozițiilor art.15 alin.(2) din Constituție se arată că principiul neretroactivității legii are ca scop asigurarea securității raporturilor juridice. Se susține că nu se poate pretinde unui subiect de drept să răspundă pentru o conduită pe care a avut-o anterior intrării în vigoare a unei legi care să reglementeze respectiva conduită. Se subliniază faptul că subiectul de drept în cauză nu poate să prevadă ce urmează să fie reglementat de către legiuitor, iar comportamentul său este normal și firesc dacă se desfășoară în cadrul ordinii de drept în vigoare.

Referitor la încălcarea prin textul criticat a prevederilor art.147 alin.(4) din Legea fundamentală se arată că soluția legislativă prevăzută la art.1121 alin.(2) lit.a) din Codul penal este neconstituțională, în raport cu cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr.356 din 25 iunie 2014, prin care s-a statuat că măsura de siguranță a confiscării extinse poate fi aplicată doar dacă atât infracțiunea care a determinat condamnarea, cât și actele anterioare acesteia, din care provin bunurile ce fac obiectul confiscării extinse, au fost comise după intrarea în vigoare a Legii nr.63/2012. Se face, de asemenea, trimitere la deciziile Curții Constituționale nr.1 din 17 ianuarie 1995 și nr.1.415 din 4 noiembrie 2009, prin care s-a reținut că atât dispozitivul, cât și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt general obligatorii și că acestea se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept. Se conchide că Parlamentul este obligat să respecte cele stabilite de instanța de contencios constituțional în dispozitivul și în considerentele Deciziei nr.356 din 25 iunie 2014.

Având în vedere argumentele mai sus arătate se susține că textul criticat nu poate retroactiva sub aspectul confiscării bunurilor dobândite înaintea datei intrării sale în vigoare, întrucât doar după această dată autorii au cunoscut normele penale cu privire la confiscarea extinsă și au putut anticipa consecințele nerespectării acestora. Se arată, în concluzie, că prevederile art.1121 alin.(2) lit.a) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.63/2012.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art.1121 alin.(2) lit.a) din Codul penal, care au următorul cuprins: „(2) Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit; […]”

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, prin Decizia nr.356 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.691 din 22 septembrie 2014, s-a pronunțat asupra constituționalității prevederilor art.1182 alin.2 lit.a) din Codul penal din 1969, constatând că acestea sunt constituționale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr.286/2009 privind Codul penal.

Curtea a reținut că principiul neretroactivității legii își găsește justificarea și are rolul de a asigura stabilitatea și securitatea raporturilor juridice. Prin urmare, numai o normă previzibilă poate determina în mod clar conduita subiecților de drept, destinatari ai legii. Tocmai de aceea o lege, odată adoptată, produce și trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv că legea se adresează subiectelor de drept, permițând sau interzicând și, bineînțeles, sancționând atitudinile deviante. S-a constatat că este absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru comportamente și o conduită pe care le-a avut anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal și firesc dacă se desfășoară în cadrul ordinii de drept în vigoare.

În considerarea celor de mai sus și având în vedere jurisprudența instanței de contencios constituțional, potrivit căreia confiscarea extinsă este o instituție de drept material, Curtea a constatat că norma legală criticată nu poate retroactiva cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea sunt comise după această dată. S-a observat că, dacă s-ar dispune măsura confiscării extinse pentru bunurile dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.63/2012, s-ar încălca principiul neretroactivității legii consacrat de art.15 alin.(2) din Constituție.

Curtea constată că dispozițiile art.1121 alin.(2) lit.a) din Codul penal cuprind o soluție legislativă identică cu cea a art.1182 alin.2 lit.a) din Codul penal din 1969, cele două texte fiind introduse în actele normative anterior arătate prin Legea nr.63/2012. Având în vedere identitatea de obiect al prezentei excepții cu cel al excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1182 alin.2 lit.a) din Codul penal din 1969, norma privind confiscarea extinsă prevăzută la art.1121 alin.(2) lit.a) din Codul penal nu poate depăși limita temporală reprezentată de data intrării în vigoare a Legii nr.63/2012, neputându-se dispune cu privire la bunurile dobândite de persoana condamnată înaintea datei anterior referite, soluție de principiu reținută în Decizia nr.356 din 25 iunie 2014, anterior analizată. Prin urmare, Curtea constată că prevederile art.1121 alin.(2) lit.a) din Codul penal nu pot depăși limita temporală cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.63/2012, chiar dacă infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea sunt comise după această dată, soluția contrară încălcând principiul neretroactivității legii consacrat de art.15 alin.(2) din Constituție.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ DECIDE:

Admite excepția de neconstituționalitate ridicată direct de Avocatul Poporului și constată că dispozițiile art.1121 alin.(2) lit.a) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr.286/2009 privind Codul penal.

Definitivă și general obligatorie și se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 15 ianuarie 2015.

Pe rol Curtii Constitutionale a Romaniei s-a aflat soluționarea excepției de neconstitu­ționalitate a dispozițiilor art.336 alin.(1) și (3) din Codul penal, excepție ridicată, din oficiu, de instanța de judecată în Dosarul nr. 984/255/P/2012 al Curții de Apel Oradea — Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.317/D/2014.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art.336 alin.(1) și (3) din Legea nr.286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.510 din 24 iulie 2009, care au următorul cuprins: „(1) Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă. […] (3) Dacă persoana aflată în una dintre situațiile prevăzute în alin.(1) și alin.(2) efectuează transport public de persoane, transport de substanțe sau produse periculoase ori se află în procesul de instruire practică a unor persoane pentru obținerea permisului de conducere sau în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.”

Destinatarii normei penale de incriminare trebuie să aibă o reprezentare clară a elementelor constitutive, de natură obiectivă și subiectivă, ale infracțiunii, astfel încât să poată să prevadă consecințele ce decurg din nerespectarea normei și să își adapteze conduita potrivit acesteia. Elementul material al laturii obiective a infracțiunii reglementate de art.336 alin.(1) din Codul penal se realizează prin acțiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge. Îmbibația alcoolică este procesul de pătrundere a alcoolului în sânge, consecința fiind provocarea unei stări de intoxicație (alcoolică). Sub aspectul urmării imediate este vorba de o infracțiune de pericol, acțiunea săvârșită punând în primejdie siguranța circulației pe drumurile publice. Fiind o infracțiune de pericol, legătura de cauzalitate dintre acțiunea ce constituie elementul material al laturii obiective și urmarea imediată rezultă din însăși materialitatea faptei și nu trebuie dovedită.

Îmbibația alcoolică se determină prin analiza toxicologică a mostrelor biologice recoltate la un moment de timp mai mult sau mai puțin îndepărtat de momentul săvârșirii infracțiunii, care este cel al depistării în trafic a conducătorului vehiculului. Condiția ca îmbibația alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge să existe la momentul prelevării mostrelor biologice plasează, astfel, consumarea infracțiunii la un moment ulterior săvârșirii ei, în condițiile în care de esența infracțiunilor de pericol este faptul că acestea se consumă la momentul săvârșirii lor. Odată cu oprirea în trafic încetează starea de pericol pentru valorile sociale ocrotite de dispozițiile art.336 din Codul penal, astfel încât, raportat la momentul prelevării mostrelor biologice, tragerea la răspundere penală nu se justifică. Stabilirea gradului de îmbibație alcoolică și, implicit, încadrarea în sfera ilicitului penal în funcție de momentul prelevării mostrelor biologice, care nu poate fi întotdeauna imediat următor săvârșirii faptei, constituie un criteriu aleatoriu și exterior conduitei făptuitorului în vederea tragerii la răspundere penală, în contradicție cu normele constituționale și convenționale mai sus menționate.

Latura subiectivă a infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului presupune vinovăția sub formă de intenție, care poate fi directă sau indirectă. Există intenție directă când conducătorul vehiculului prevede, ca fiind inevitabil, rezultatul faptei sale și, implicit, urmărește producerea lui prin săvârșirea acelei fapte. Există intenție indirectă când subiectul prevede rezultatul, nu îl urmărește, însă acceptă posibilitatea producerii lui. Or, modalitatea de incriminare prin acordarea de relevanță penală valorii alcoolemiei din momentul prelevării mostrelor biologice nu permite destinatarilor normei penale să prevadă consecințele nerespectării acesteia

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ DECIDE:

I. Cu majoritate de voturi, admite excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Oradea — Secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr.984/255/P/2012 al acestei instanțe și constată că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice” din cuprinsul dispozițiilor art.336 alin.(1) din Codul penal este neconstituțională.

II. Cu unanimitate de voturi respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.336 alin.(3) din Codul penal, excepție ridicată, din oficiu, de aceeași instanță în același dosar.

Definitivă și general obligatorie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 16 decembrie 2014.

Pe rol Curtii Constitutionale a Romaniei s-a aflat soluționarea excepției de neconstitu­ționalitate a prevederilor art.211— 215 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Bobby Hamzo în Dosarul nr.3.407/296/2014 al Judecătoriei Satu Mare — Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.269 D/2014.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile art.211— 215 din Codul de procedură penală încalcă dispozițiile constituționale invocate, întrucât nu reglementează un termen rezonabil pentru care să poată fi dispusă măsura controlului judiciar.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art.211—215 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: — Art.211: Condiții generale „(1) În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar față de inculpat, dacă această măsură preventivă este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art.202 alin.(1). (2) Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanța de judecată, în cursul judecății, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar față de inculpat, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin.(1).”; — Art.212: Luarea măsurii controlului judiciar de către procuror „(1) Procurorul dispune citarea inculpatului aflat în stare de libertate sau aducerea inculpatului aflat în stare de reținere. (2) Inculpatului prezent i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege, infracțiunea de care este suspectat și motivele luării măsurii controlului judiciar. (3) Măsura controlului judiciar poate fi luată numai după audierea inculpatului, în prezența avocatului ales ori numit din oficiu. Dispozițiile art.209 alin.(6)—(9) se aplică în mod corespunzător. (4) Procurorul dispune luarea măsurii controlului judiciar prin ordonanță motivată, care se comunică inculpatului.”; — Art.213: Calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror „(1) Împotriva ordonanței procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, în termen de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond. (2) Judecătorul de drepturi și libertăți sesizat conform alin.(1) fixează termen de soluționare în camera de consiliu și dispune citarea inculpatului. (3) Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi și libertăți să dispună asupra măsurii luate de procuror. (4) Judecătorul de drepturi și libertăți îl ascultă pe inculpat atunci când acesta este prezent. (5) Asistența juridică a inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii. (6) Judecătorul de drepturi și libertăți poate revoca măsura, dacă au fost încălcate dispozițiile legale care reglementează condițiile de luare a acesteia. (7) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la pronunțarea încheierii.”; — Art.214: Luarea măsurii controlului judiciar de către judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată „(1) Judecătorul de cameră preliminară în fața căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, luarea măsurii controlului judiciar sau instanța de judecată față de inculpat, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu. (2) Judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată sesizat potrivit alin.(1) dispune citarea inculpatului. Ascultarea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la termenul fixat. (3) Prezența avocatului inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii.”; — Art.215: Conținutul controlului judiciar „(1) Pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebuie să respecte următoarele obligații: a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanța de judecată ori de câte ori este chemat; b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinței; c) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat. (2) Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligații: a) să nu depășească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviințarea prealabilă a acestuia; b) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta; c) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere; d) să nu revină în locuința familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alți participanți la comiterea infracțiunii, de martori ori experți sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar și să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale; e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfășoare activitatea în exercitarea căreia a săvârșit fapta; f) să comunice periodic informații relevante despre mijloacele sale de existență; g) să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicării; h) să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice; i) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar; j) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte arme; k) să nu emită cecuri. (3) În cuprinsul actului prin care se dispune luarea măsurii controlului judiciar sunt prevăzute în mod expres obligațiile pe care inculpatul trebuie să le respecte pe durata acestuia și i se atrage atenția că, în caz de încălcare cu rea-credință a obligațiilor care îi revin, măsura controlului judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive. (4) Supravegherea respectării de către inculpat a obligațiilor care îi revin pe durata controlului judiciar se realizează de către instituția, organul sau autoritatea anume desemnate de organul judiciar care a dispus măsura, în condițiile legii. (5) Dacă, în cadrul obligației prevăzute la alin.(2) lit.a), s-a impus inculpatului interdicția de a părăsi țara sau o anumită localitate, câte o copie a ordonanței procurorului ori, după caz, a încheierii se comunică, în ziua emiterii ordonanței sau a pronunțării încheierii, inculpatului, unității de poliție în a cărei circumscripție locuiește, precum și celei în a cărei circumscripție are interdicția de a se afla acesta, serviciului public comunitar de evidență a persoanelor, Poliției de Frontieră Române și Inspectoratului General pentru Imigrări, în situația celui care nu este cetățean român, în vederea asigurării respectării de către inculpat a obligației care îi revine. Organele în drept dispun darea inculpatului în consemn la punctele de trecere a frontierei. (6) Instituția, organul sau autoritatea prevăzute la alin.(4) verifică periodic respectarea obligațiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanța de judecată, în cursul judecății. (7) În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu reacredință, obligațiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condițiile prevăzute de lege. (8) În cursul urmăririi penale, procurorul care a luat măsura poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a inculpatului, prin ordonanță, impunerea unor noi obligații pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse inițial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta, după audierea inculpatului. (9) Dispozițiile alin.(8) se aplică în mod corespunzător și în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecății, când judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată dispune, prin încheiere, la cererea motivată a procurorului sau a inculpatului ori din oficiu, după audierea inculpatului.”

Curtea observă, de asemenea, că art.241 alin.(1) lit.a) din Codul de procedură penală reglementează ca primă modalitate de încetare de drept a măsurilor preventive expirarea termenelor prevăzute de lege, urmată de expirarea termenelor stabilite de organele judiciare. Din interpretarea sistematică a normei anterior referite, în contextul dispozițiilor art.241 din Codul de procedură penală în ansamblul său, reiese necesitatea existenței în cuprinsul legii procesual penale a termenului pentru care poate fi dispusă fiecare măsură preventivă, indiferent de natura sa privativă sau neprivativă de libertate, ceea ce în cazul măsurilor preventive ale controlului judiciar și ale controlului judiciar pe cauțiune legiuitorul nu a prevăzut.

Dacă în cazul măsurilor preventive privative de libertate legiuitorul a prevăzut atât termenele pe care pot fi luate, cât și durata maximă pentru care acestea pot fi dispuse, în cazul măsurii preventive a controlului judiciar, dispozițiile art.211—215 și 241 din Codul de procedură penală nu prevăd nici termenul pentru care poate fi dispusă și nici durata maximă a acestei măsuri. Apare astfel ca evident dreptul organelor judiciare de a dispune controlul judiciar, ca măsură preventivă, pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor și libertăților fundamentale vizate de conținutul acestei măsuri. Or, potrivit standardelor de constituționalitate anterior arătate, o asemenea restrângere este neconstituțională, întrucât principiul proporționalității afectează conținutul normativ al drepturilor fundamentale vizate, așadar substanța acestora, nerezumându-se la restrângerea exercițiului acestora. Pentru acest motiv, Curtea urmează să admită excepția de neconstituționalitate a art.211—215 din Codul de procedură penală, prin raportare la art.20, art.23, art.25, art.26, art.39, art.41, art.45 și art.53 din Constituție, precum și art.5 din Convenție.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ DECIDE:

Admite excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.211—217 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Bobby Hamzo în Dosarul nr.3.407/296/2014 al Judecătoriei Satu Mare — Secția penală, și constată că prevederile art.211—217 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale.

Definitivă și general obligatorie și se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 4 decembrie 2014.

Pe rol Curtii Constitutionale a Romaniei s-a aflat soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.339—348 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Gina Dobrițoiu și Ion Filimon în Dosarul nr. 4.844/324/2013/a1 al Tribunalului Galați — Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 374D/2014.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile legale criticate sunt neconstituționale, deoarece procedura în camera preliminară permite accesul la justiție numai pentru inculpat, în timp ce celelalte părți ori subiecții procesuali principali din cauză sunt exceptați. De asemenea, judecătorul de cameră preliminară, soluționând atât plângerile formulate împotriva actelor și soluțiilor dispuse de procuror, cât și cererile și excepțiile cu privire la rechizitoriu, ar trebui să fie incompatibil cu funcția de judecată pe fond. Totodată, se produce „un blocaj previzibil al instanțelor de judecată, după câteva luni, de la aplicarea noului cod de procedură penală, în condițiile în care judecătorul de cameră preliminară este denunțat ca incompatibil după ce s-a pronunțat în favoarea legalității sesizării prin rechizitoriu, a legalității actelor de procedură îndeplinite de procuror și a legalității probelor administrate la urmărirea penală”. În plus, un alt neajuns care afectează dispozițiile constituționale invocate constă în faptul că procedura în camera preliminară se soluționează fără participarea procurorului sau a părților.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art.339 — Plângerea împotriva actelor procurorului, art.340 — Plângerea împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, art.341 — Soluționarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară, art.342 — Obiectul procedurii în camera preliminară, art.343 — Durata procedurii în camera preliminară, art.344 — Măsurile premergătoare, art. 345 — Procedura în camera preliminară, art.346 — Soluțiile, art.347 — Contestația și art.348 — Măsurile preventive în procedura de cameră preliminară din Codul de procedură penală. Ținând seama de conținutul normativ al art. 347 alin.(3) din Codul de procedură penală, precum și de criticile de neconstituționalitate formulate, Curtea constată că obiect al excepției îl constituie, pe lângă prevederile art.339—346 și art. 348 din Codul de procedură penală, prevederile art.347 alin. (3) raportate la art.344 alin.(4), art.345 alin.(1) și art.346 alin.(1) din Codul de procedură penală. Textele criticate au următorul conținut: — Art.339: „(1) Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul șef de secție al parchetului. (2) În cazul când măsurile și actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului șef de secție al parchetului ori au fost luate sau efectuate pe baza dispozițiilor date de către aceștia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior. (3) Dispozițiile alin.(1) și (2) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcțiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială. (4) În cazul soluțiilor de clasare ori de renunțare la urmărire, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluția. (5) Ordonanțele prin care se soluționează plângerile împotriva soluțiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior și se comunică persoanei care a făcut plângerea și celorlalte persoane interesate. (6) Dispozițiile art.336—338 se aplică în mod corespunzător, dacă legea nu dispune altfel.”; — Art.340: „(1) Persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare sau renunțare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art.339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. (2) Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul prevăzut la art.338, dreptul de a face plângere poate fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluționată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare.”; — Art.341: „(1) După înregistrarea plângerii la instanța competentă, aceasta se trimite în aceeași zi judecătorului de cameră preliminară. Plângerea greșit îndreptată se trimite pe cale administrativă organului judiciar competent. (2) Judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul de soluționare, care este comunicat, împreună cu un exemplar al plângerii, procurorului și părților, care pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Petentului i se va comunica termenul de soluționare. Persoana care a avut în cauză calitatea de inculpat poate formula cereri și ridica excepții și cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. (3) Procurorul, în termen de cel mult 3 zile de la primirea comunicării prevăzute la alin.(2), transmite judecătorului de cameră preliminară dosarul cauzei. (4) În situația în care plângerea a fost depusă la procuror, acesta o va înainta, împreună cu dosarul cauzei, instanței competente. (5) Judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților. (6) În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluții: a) respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată; b) admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea penală; c) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea. (7) În cauzele în care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, judecătorul de cameră preliminară: 1. respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă; 2. verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancționează potrivit art.280—282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii și: a) respinge plângerea ca nefondată; b) admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală; c) admite plângerea, desființează soluția atacată și dispune începerea judecății cu privire la faptele și persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mișcare acțiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimițând dosarul spre repartizare aleatorie; d) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea. (8) Încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute la alin.(6) și la alin.(7) pct.1, pct.2 lit.a), b) și d) este definitivă. (9) În cazul prevăzut la alin.(7) pct.2 lit.c), în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, procurorul și inculpatul pot face, motivat, contestație cu privire la modul de soluționare a excepțiilor privind legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale. Contestația nemotivată este inadmisibilă. (10) Contestația se depune la judecătorul care a soluționat plângerea și se înaintează spre soluționare judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară ori, când instanța sesizată cu plângere este Înalta Curte de Casație și Justiție, completului competent potrivit legii, care se pronunță prin încheiere motivată, fără participarea procurorului și a inculpatului, putând dispune una dintre următoarele soluții: a) respinge contestația ca tardivă, inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată și menține dispoziția de începere a judecății; b) admite contestația, desființează încheierea și rejudecă plângerea potrivit alin.(7) pct.2, dacă excepțiile cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale au fost greșit soluționate. (11) Probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei.”; — Art.342: „Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.”; — Art.343: „Durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță.”; — Art.344: „(1) După sesizarea instanței prin rechizitoriu, dosarul se repartizează aleatoriu judecătorului de cameră preliminară. (2) Copia certificată a rechizitoriului și, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deținere ori, după caz, la adresa unde locuiește sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură, aducându-i-se totodată la cunoștință obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-și angaja un apărător și termenul în care, de la data comunicării, poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară, în funcție de complexitatea și particularitățile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile. (3) În cazurile prevăzute de art.90, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu și stabilește, în funcție de complexitatea și particularitățile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile. (4) La expirarea termenelor prevăzute la alin.(2) și (3), judecătorul de cameră preliminară comunică cererile și excepțiile formulate de către inculpat ori excepțiile ridicate din oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare.”; — Art.345: „(1) Dacă s-au formulat cereri și excepții ori a ridicat din oficiu excepții, judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra acestora, prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a inculpatului, la expirarea termenului prevăzut la art.344 alin.(4). (2) În cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularități ale actului de sesizare, în cazul în care sancționează potrivit art.280—282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, încheierea se comunică de îndată parchetului care a emis rechizitoriul. (3) În termen de 5 zile de la comunicare, procurorul remediază neregularitățile actului de sesizare și comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menține dispoziția de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.”; — Art.346: „(1) Judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a inculpatului. Încheierea se comunică de îndată procurorului și inculpatului. (2) Dacă nu s-au formulat cereri și excepții ori nu a ridicat din oficiu excepții, la expirarea termenelor prevăzute la art.344 alin. (2) sau (3), judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și dispune începerea judecății. (3) Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă: a) rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art.345 alin.(3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății; b) a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; c) procurorul solicită restituirea cauzei, în condițiile art.345 alin.(3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleași dispoziții. (4) În toate celelalte cazuri în care a constatat neregularități ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancționat potrivit art.280—282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecății. (5) Probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei. (6) Dacă apreciază că instanța sesizată nu este competentă, judecătorul de cameră preliminară procedează potrivit art.50 și 51, care se aplică în mod corespunzător. (7) Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății exercită funcția de judecată în cauză.”; — Art.347: „(1) În termen de 3 zile de la comunicarea încheierii prevăzute la art.346 alin.(1), procurorul și inculpatul pot face contestație cu privire la modul de soluționare a cererilor și a excepțiilor, precum și împotriva soluțiilor prevăzute la art. 346 alin.(3)—(5). (2) Contestația se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară celei sesizate. Când instanța sesizată este Înalta Curte de Casație și Justiție, contestația se judecă de către completul competent, potrivit legii. (3) Dispozițiile art.343—346 se aplică în mod corespunzător.”; — Art.348: „(1) Judecătorul de cameră preliminară se pronunță, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, menținerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive. (2) În cauzele în care față de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia măsurii preventive, procedând potrivit dispozițiilor art.207.”

În ce privește posibilitatea judecătorului de cameră preliminară competent să se pronunțe asupra legalității trimiterii în judecată de a exercita, potrivit art.346 alin.(7) din Codul de procedură penală, și funcția de judecată în cauză, Curtea constată că o astfel de competență nu este de natură a afecta dispozițiile constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece, dimpotrivă, este în interesul înfăptuirii actului de justiție ca același judecător care a verificat atât competența și legalitatea sesizării, cât și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, să se pronunțe și pe fondul cauzei. De altfel, o soluție contrară celei criticate de autorul excepției ar fi fost de natură să afecteze deplina realizare a funcției de judecată, prin aceea că judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea — esențială în buna administrare a cauzei — de a aprecia el însuși asupra legalității urmăririi penale și a administrării probelor și de a decide asupra întregului material probator pe care își va întemeia soluția. Așa fiind, simplul fapt pentru judecător de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de parțialitate în privința sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea și importanța acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influențeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii și să se bazeze pe elementele dosarului și pe dezbaterile din ședința de judecată.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ DECIDE:

1. Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Gina Dobrițoiu și Ion Filimon în Dosarul nr.4.844/324/2013/a1 al Tribunalului Galați — Secția penală și constată că soluția legislativă cuprinsă în art.341 alin.(10) din Codul de procedură penală potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță „fără participarea procurorului și a inculpatului” este neconstituțională.

2. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.341 alin.(5), art.344 alin.(4), art.345 alin.(1), art.346 alin.(1), precum și a dispozițiilor art.347 alin.(3) raportate la cele ale art.344 alin.(4), art.345 alin.(1) și art.346 alin.(1) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de aceiași autori în același dosar al aceleiași instanțe.

3. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceiași autori, în același dosar, al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile art.339, art.340, art.341 alin.(1)—(4), alin.(6)—(9) și alin.(11), art.342, art.343, art.344 alin. (1)—(3), art.345 alin.(2) și (3), art.346 alin.(2)—(7), art.347 alin.(1) și (2) și art.348 din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunțată în ședința din data de 11 noiembrie 2014.