Noutati in materie penala

I. În ziua de 3 noiembrie 2015, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituţia României şi al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.222 alin.(10) din Codul de procedură penală, care au următorul conținut: „Durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale.”

În urma deliberărilor, cu majoritate de voturi, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispoziţiile art.222 alin.(10) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale. Curtea a reținut că măsura arestului la domiciliu este similară măsurii arestului preventiv, atât sub aspectul includerii sale de către legiuitor în categoria măsurilor preventive, cât şi sub aspectul naturii sale privative de libertate. De asemenea, Curtea a constatat regimul juridic identic aplicabil celor două măsuri preventive cu privire la cauzele şi condiţiile în care acestea pot fi dispuse sau prelungite. Aşadar, având în vedere că măsura arestului la domiciliu a fost reglementată, prin dispoziţiile Legii nr.135/2010, la o dată ulterioară revizuirii Constituţiei şi că la data revizuirii Legii fundamentale singura măsură preventivă privativă de liberate, în afara reţinerii, era arestarea preventivă, Curtea a conchis că dispoziţiile art.23 alin.(5) din Legea fundamentală, care fac referire doar la arestarea preventivă, atunci când stabilesc o durată maximă a acestei privări de libertate (180 de zile), vizează toate măsurile preventive privative de libertate prevăzute de normele procesual penale în vigoare. Prin urmare, dispoziţia criticată care prevede că durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive contravine normei constituţionale menţionate.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanței care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv Tribunalul Dolj – Secția penală.

II. În aceeaşi zi, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituţia României şi al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.21 din Legea nr.72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști şi între aceștia şi autorități contractante. Dispoziţiile legale criticate, au următorul cuprins: „Dispoziţiile prezentei legi, cu excepția prevederilor art. 15, nu sunt aplicabile obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști şi între aceștia şi autorități contractante înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi.”

În urma deliberărilor, cu majoritate de voturi, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma „cu excepția prevederilor art. 15” cuprinsă în dispoziţiile art.21 din Legea nr.72/2013 este neconstituțională. Curtea a reținut că art.21 din Legea nr.72/2013 aduce atingere principiului neretroactivităţii legii prevăzut de art.15 alin.(2) din Constituţie, întrucât dispoziţiile privind sancţiunea nulităţii absolute a clauzelor abuzive prevăzute de art.15 din lege se aplică şi clauzelor inserate în contractele aflate în curs de desfăşurare la momentul intrării în vigoare a Legii nr.72/2013, respectiv la data de 5 aprilie 2013, pentru încălcarea unor cerinţe neprevăzute de legea în vigoare la data încheierii contractelor.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanței care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv Judecătoria Cluj-Napoca – Secţia civilă.

În ziua de 29 octombrie 2015, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituţia României şi al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor art.341 alin.(6) lit.c) și, prin extindere, ale art.341 alin.(7) pct.2 lit.d) din Codul de procedură penală, cu următorul cuprins:

Art.341 alin.(6) lit.c):  ”În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluţii: […] c) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.”

Art.341 alin.(7) pct.2 lit.d):  ”În cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară: […] 2. verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancționează potrivit art.280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii și: […] d) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.”

În urma deliberărilor, cu unanimitate de voturi, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispoziţiile art.341 alin.(6) lit.c) și, prin extindere, ale art.341 alin.(7) pct.2 lit.d) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale prin împiedicarea accesului la justiție în cazul soluțiilor de renunțare la urmărirea penală.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanței care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv Curtea de Apel Oradea – Secția penală și pentru cauze cu minori.

În ziua de 13 octombrie 2015, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituţia României şi al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 alin.(3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora „Metodologia privind evaluarea poliţistului se stabileşte prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor”.

În urma deliberărilor, cu majoritate de voturi, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 360/2002, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale. Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut că, în esenţa sa, evaluarea activităţii şi conduitei poliţistului – funcţionar public civil cu statut special -, ţine de exercitarea raportului de serviciu şi, în unele cazuri, de încetarea acestui raport, aşadar vizează statutul poliţistului, şi prin urmare, trebuie reglementată, potrivit art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituție, prin lege organică. Mai mult, prin delegarea reglementării acestor aspecte importante ministrului de resort se încalcă art. 1 alin. (4) din Constituţie referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, precum şi art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la previzibilitatea legii.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanței care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

În ziua de 8 octombrie 2015, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituţia României şi al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor art.347 alin.(1) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: „În termen de 3 zile de la comunicarea încheierii prevăzute la art. 346 alin. (1),procurorul şi inculpatul pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5).”

În urma deliberărilor, cu unanimitate de voturi, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art.347 alin.(1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia numai „procurorul și inculpatul” pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5), este neconstituțională.Curtea a reţinut că restrângerea sferei titularilor contestației în camera preliminară doar la procuror și inculpat determină încălcarea dreptului de acces la justiție, consacrat de art.21 din Constituţie, al părții civile, părții responsabile civilmente şi al persoanei vătămate având în vedere faptul că, pe de o parte, rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, iar, pe de altă parte, soluţiile prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală vizează toate părţile din proces şi persoana vătămată.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanței care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv Judecătoria Moinești.

În ziua de 6 octombrie 2015, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituţia României şi al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor art.301 alin.(1) şi art.308 alin.(1) din Codul penal. Dispoziţiile criticate au următorul cuprins:

Art.301 alin.(1) din Codul penal: „(1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.”

Art.308 alin.(1) din Codul penal: „(1) Dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-301 şi 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice.”

În urma deliberărilor, cu unanimitate de voturi, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „raporturi comerciale” din cuprinsul dispoziţiilor art.301 alin.(1) din Codul penal este neconstituţională. Curtea a reţinut că noţiunea de „raport comercial” nu mai este expres definită prin legislaţia în vigoare, împrejurare ce lipseşte de claritate şi previzibilitate sintagma cuprinsă în norma penală şi care este de natură a împiedica determinarea exactă a conţinutului constitutiv al infracţiunii de conflict de interese. Această lipsă de claritate şi previzibilitate a sintagmei „raporturi comerciale” din cuprinsul dispoziţiilor art.301 alin.(1) din Codul penal contravine principiului legalităţii incriminării, prevăzut la art.1 din Codul penal şi la art.7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi, în consecinţă, dispoziţiilor art.1 alin.(5) din Constituţie, precum şi libertăţii individuale, drept fundamental prevăzut de art.23 din Constituţie.

De asemenea, cu unanimitate de voturi, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” din cuprinsul dispoziţiilor art.308 alin.(1) din Codul penal cu raportare la art.301 din Codul penal este neconstituţională.

Referitor la incriminarea faptelor de conflict de interese, Curtea a reţinut că aceasta are ca scop, pe de o parte, sancţionarea penală a funcţionarului public care, în mod conştient şi deliberat, îşi satisface interesele personale prin îndeplinirea atribuţiilor publice, şi, pe de altă parte, înlăturarea oricăror suspiciuni cu privire la conduita persoanelor care exercită o funcţie publică sau care prestează un serviciu public. Aşa fiind, Curtea a apreciat că incriminarea conflictului de interese în mediul privat nu poate fi justificată, întrucât valoarea socială ocrotită prin incriminarea infracţiunii de conflict de interese o constituie asigurarea corectitudinii şi integrităţii exercitării atribuţiilor de către funcţionarul public astfel cum acesta este definit la art.175 din Codul penal. Prin urmare, incriminarea, prin dispoziţiile art.308 alin.(1) din Codul penal, a infracţiunii de conflict de interese în mediul privat reprezintă o încălcare nejustificată a libertăţii economice şi a dreptului la muncă al persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice, drepturi fundamentale prevăzute la art.41 alin.(1) şi art.45 din Constituţie.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanței care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv, Judecătoria Pătârlagele – Secţia penală.

În ziua de 1 octombrie 2015, Plenul Curţii Constituţionale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituţia României şi al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, s-a întrunit pentru a soluţiona excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.440 alin.(1) şi (2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

„(1) Admisibilitatea cererii de recurs în casaţie se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită.

(2) Dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi 438 ori dacă cererea este vădit nefondată, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.”        

În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul dispoziţiilor art.440 alin.(2) din Codul de procedură penală este neconstituţională în raport de dispoziţiile art.21 alin.(3) şi art.24 din Constituţie.

Curtea a reţinut că soluţia de respingere a cererii de recurs în casaţie pentru motivul că aceasta este vădit nefondată obligă instanţa supremă la examinarea fondului cauzei. Or, această soluţie nu poată fi pronunţată în cadrul procedurii admiterii în principiu a recursului în casaţie, ci doar în faza judecării căii extraordinare de atac, reglementate de dispoziţiile art.445-451 din Codul de procedură penală.

Decizia este definitivă şi general obligatorie şi se comunică  celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanței care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pe rol Curtii Constitutionale a Romaniei s-a aflat soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art art. 341 alin. (5) şi (8) din Codul de procedură penală, excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Filofteia Ciobanu într-un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Brașov – Secția penală.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 341 alin. (5) şi (8) cu denumirea marginală Soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:
„(5) Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor.[…]
(8) Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6) şi la alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) este definitivă.”

În opinia autoarei excepţiei, dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi şi art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, iar cele ale art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 124 alin. (3) referitor la independenţa judecătorilor care se supun numai legii, precum şi prevederile art. 6 referitor la Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din perspectiva criticilor referitoare la soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii „fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor”, Curtea constată că, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, a statuat că aceasta este neconstituţională, deoarece contravine dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate şi oralitate. Astfel, atât plângerea petentului, cât şi notele scrise ale procurorului şi ale intimaţilor sunt susceptibile de a influenţa soluţia privind litigiul ce face obiectul acelei proceduri, determinantă cu privire la confirmarea/infirmarea stingerii acţiunii penale. Drept urmare, procedura referitoare la soluţionarea plângerii formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată dispuse de procuror va fi guvernată de principiile oralităţii şi contradictorialităţii, sens în care toate persoanele interesate vor fi citate în vederea susţinerii apărărilor în faţa judecătorului de cameră preliminară. Astfel fiind, cu privire la acest text legal sunt incidente prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, care prevăd că „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”, motiv pentru care excepţia de neconstituţionalitate va fi respinsă ca devenită inadmisibilă.

În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, Curtea s-a mai pronunţat în raport de critici formulate din perspectiva aceloraşi texte constituţionale invocate şi în prezenta cauză. Astfel, printr-o decizie anterioară precitată, Curtea Constituţională a statuat că stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la ”condiţiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute ”numai prin lege”. Dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală nu aduc atingere accesului liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză.

Aspectele de noutate pe care autoarea excepţiei susţine că le-a adus în raport cu cauzele precedente şi criticile atunci examinate de Curte dau expresie unor suspiciuni ale acesteia cu privire la modul de înfăptuire a actului de justiţie, aspecte care vizează însă interpretarea şi aplicarea legii de către judecători şi, prin urmare, nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale.

Astfel, Curtea decide:

Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală.

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 708 din data de 22 septembrie 2015 a fost publicatăDecizia Curții Constituționale nr. 496/2015referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală.

Excepția a fost ridicată direct de Avocatul Poporului şi vizează dispoziţiile art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancţiunea nulităţii. Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului, asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale. Încheierea judecătorului de cameră preliminară este definitivă.”

Curtea reţine că, potrivit art. 273 din Codul de procedură penală din 1968, reluarea urmării penale în caz de redeschidere era de competenţa exclusivă a procurorului, redeschiderea urmăririi penale dispunându-se de procuror prin ordonanţă. Spre deosebire de vechea reglementare, conform art. 335 alin. (4) din actualul Cod de procedură penală, instituţia redeschiderii urmăririi penale nu mai este prerogativa exclusivă a procurorului, ci este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. În acest fel, legiuitorul a înţeles să pună în acord dispoziţiile Codului de procedură penală cu prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În principal, Curtea reține că, asupra redeschiderii urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în urma unei proceduri necontradictorii, care nu oferă procurorului şi inculpatului dreptul de a participa la soluţionarea cererii de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, acesția neavând posibilitatea de a-şi susţine în mod direct argumentele, în faţa judecătorului de cameră preliminară. Pentru acest motiv, Curtea constată că aceştia nu beneficiază, potrivit textului criticat, dreptul la un proces echitabil prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Curte mai reţine că lipsa citării suspectului sau, după caz, a inculpatului la soluţionarea cererii de confirmare a redeschiderii urmăririi penale are ca efecte lipsirea acestuia de dreptul de a prezenta personal sau prin intermediul unui reprezentant legal, în faţa instanţei, argumentele favorabile situaţiei sale procesuale. Or, aceasta echivalează cu încălcarea dreptului la apărare al acestui participant la procesul penal, care are interesul procesual de a dovedi neîntrunirea condiţiilor privind redeschiderea urmăririi penale în privinţa sa.

Prin urmare, Curtea constată că soluţia legislativă prevăzută la art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară hotărăşte „fără participarea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului”, este neconstituţională, fiind de natură a încălca dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 din Constituţie.

În principal, pentru considerentele de mai sus, cu majoritate de voturi, Curtea admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului, şi constată că soluţia legislativă potrivit căreiajudecătorul de cameră preliminară hotărăşte „fără participarea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului” este neconstituţională.